vineri, 11 aprilie 2014

Prima mea...autopsie

Dacă ar trebui să completezi expresia "prima mea...", cu siguranţă cuvântul din titlu n-ar fi prima opţiune. Te-ai putea gândi la prima iubire, carte sau bicicletă, însă vă asigur că peste 100 de fluturi obraznici îşi fac de cap în stomacul tău şi atunci când asişti la o autopsie.

V-am promis prin februarie că o să vă povestesc despre asta, pentru că mi-am ales pachetul de opţionale H, care include medicina legală (specialitate medicală care se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele juridice). Astăzi a fost ziua în legătură cu care îmi făcusem câteva scenarii ce conţineau leşinuri, alimente care ţin morţiş să se întoarcă pe unde au intrat şi altele asemenea. Cu toţii ştim în mare ce presupune o autopsie şi am mai văzut cel puţin un cadavru, deşi probabil nu ăsta a fost termenul pe care l-am folosit când am mers la înmormântarea bunicului. Unii dintre noi ne lăudăm cu un stomac tare doar pentru că am pus mâna pe un maţ de porc când a fost pregătit de Crăciun sau, mai rău, doar pentru că am văzut un episod din Dexter.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am cumpărat un baton de Snickers ca să nu mă transform într-o divă şi am pornit încrezătoare spre Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici. Pe la 11 jumate, după ce Facebookul a fost invadat de selfies cu halate şi măşti, am trecut cu toţii printr-un coridor care ne-a dus la sala despre care auzisem multe poveşti mirositoare nemuritoare. Am auzit la un moment dat un să scrii despre asta pe blog, la care am răspuns că voi scrie doar dacă nu mi se face rău. Acum, ca să fiu sinceră, în momentul în care m-am trezit înconjurată de cadavre cu ochii larg deschişi, mi s-au cam tăiat picioarele (îmi pare rău, am inspiraţie doar pentru expresii de genul ăsta). Mirosul nu-ţi muta nasul din loc (eu am stat aproape tot timpul fără mască), dar inima tot îţi sare din piept în primele minute.

Medicul ne-a prezentat cazul: o femeie de 75 de ani, victimă a unui accident rutier. După 20 de zile de spitalizare, a ajuns din patul de spital pe masa aia rece folosită pentru autopsii (murise de mai puţin de 24 de ore). În timpul examinării externe, mă gândeam că femeia aia e mama cuiva şi bunica unora, dar gândurile de genul ăsta au dispărut odată cu prima incizie. Tot atunci au dispărut şi câţiva colegi din sală. Dacă tăierea scalpului nu a trimis multă lume acasă, craniul tăiat cu fierăstrăul manual şi scoaterea creierului au fost mai convingătoare.

Cert e că după mai bine de o oră jumate, timp în care toate organele au fost scoase şi disecate, aş putea spune că cei care s-au plictisit sau cărora li s-a făcut rău au...dat cu piciorul uneia dintre cele mai interesante părţi: tibia ruptă văzută în toată splendoarea ei. Pentru că am fost cuminte şi am rezistat până la final, m-am răsplătit luând în mână o bucată de creier. O să visez frumos.

Să mai zic că aş fi făcut moarte de om pentru nişte mâncare chinezească încă din timpul autopsiei? Nu mai zic. 

joi, 10 aprilie 2014

Ultimul curs cu Boroi

Prin 2010, uzucapiune, caducitate, clauză leonină, şi uzufruct mi se păreau nişte cuvânte cool, cu care să mă laud în faţa prietenilor mei de la alte facultăţi. Aveam concurenţă serioasă, pe bune. Gândiţi-vă numai la faptul că împărţeam camera cu Alexandra, care studia japoneza. 

Într-o zi, întâlnindu-mă cu un coleg de la altă serie, am fost întrebată dacă-mi place dreptul civil. Am stat puţin să mă gândesc, apoi am răspuns că-l am ca profesor pe domnul Marian Nicolae. Aaah, păi vino la Boroi! Nu-mi suna cunoscut numele. Am întrebat cu o doză de suspiciune: Da' cine e mă Boroi ăsta? Reacţia colegului meu: Cuuum? Nu-l ştii pe Gabriel Boroi? Trebuie să-l fi remarcat prin facultate. De...ce? Seamănă cu Mick Jagger. Ei, na! Măcar pentru atât şi tot trebuia să ajung la cursul acestui domn Boroi.

Şi am ajuns. Am avut un şoc când am intrat în amfiteatru: era plin. Am resimţit şi al doilea şoc câteva minute mai târziu, când a intrat profesorul. Colegul de facultate mă minţise.


Nu am găsit niciun fel de asemănare.

Mick Boroi şi Gabriel Jagger nu aveau absolut nimic în comun.

 
Am concluzionat că imaginaţia studenţilor depăşeşte orice fel de limite şi m-am concentrat la ce spunea omul din faţa mea. Atunci am înţeles. Am înţeles cum trebuie să predea un profesor. Am înţeles de ce toată lumea ştia cine e Boroi. Am înţeles de ce abia găsisem loc în amfiteatru.

Mai târziu, în anul III, când am fost prezentă la conferinţa pe tema noului Cod de procedură civilă, am observat că nu doar studenţii îl ascultă cu mare interes, ci toată lumea din domeniu. Am scris atunci într-un articol: Pot să spun doar că atunci când a vorbit domnul Gabriel Boroi, mi-a părut un fachir care ne hipnotizează. La scurt timp după ce mi-a venit în minte comparaţia, mi-am notat pe telefon “Boroi, îmblânzitor şerpi, fluier” şi un nene de lângă mine şi-a retras rapid privirea, ruşinat, imediat ce l-am surprins citind.

"Cel mai modest îşi alege seria cea mai oropsită, de-asta am ales seria a III-a...". Ne-a explicat la primul curs, în anul IV. A fost una dintre puţinele ocazii în care m-am bucurat că fac parte din seria asta. Evident, am scris şi atunci o postare despre prima întâlnire oficială cu dreptul procesual civil, în care mi-am permis aroganţa de a scrie: Ai auzit de Gabriel Boroi cu siguranță dacă ai chiar și cea mai mică legătură cu domeniul juridic. Poate să fie o legătură la fel de subțire precum grafenul. Da, eu, aia care întreba în anul I Da' cine e mă Boroi ăsta? Trecem peste.

Un an pare o bucată mare de timp. În realitate, a fost o firimitură. Marţi, 8 aprilie, Boroi ne-a anunţat că a fost ultimul curs. Începând cu anul următor, studenţii de la Universitate îl vor mai putea asculta doar dacă intră la INM. Singurul profesor care m-a făcut să plâng în ăştia 4 ani a fost Romeo Popescu, când a recitat poezia aia nenorocită despre părinţi, însă trebuie să recunosc că o lacrimă a fost pe punctul de a se forma în momentul în care Boroi a spus: "Ce să vă mai zic...la revedere". Felul în care a sunat acel la revedere m-a făcut să caut un şerveţel (având antecedente).

"Nu cumpăraţi orice carte. S-ar putea să nu ajungi să ai o bibliotecă bogată, ci o maculatură bogată"
"Am pus cursul de la 9 pentru că n-am vrut să-i fac pe seminariştii tineri să se trezească aşa devreme. Când eşti tânăr, seara târziu mai faci şi altceva"
"Eu am redactat textul, deci cunosc intenţia legiuitorului"
"Articolul 42 are o denumire tembelă"
"Articolul 42 alin. (13) spune totul şi nu spune nimic"
"Articolul 29 e luat cu copy-paste din cursul meu"
"De ce JS1 în 528 (3)? S-au gândit: dom'le, dacă tot e una dintre cele mai aglomerate instanţe...de ce nu?"
"Să vă povestesc un caz înainte de ‘89, când eram eu avocat. Vin la mine unii pentru un divorţ. Am vorbit cu ei, le-am luat şi onorariu, dup-aia le-am cerut actul de căsătorie ca să-l ataşez la dosar. 
- Ce act? 
- Păi...ce v-a scris acolo ofiţerul de stare civilă când v-a pus să semnaţi şi toate alea. 
- Ah, dar noi ne-am căsătorit aşa, între noi, n-avem act. 
N-aveau act. 
- În cazul astă...nu mai e nevoie de nimic, vă declar despărţiţi, gata, v-am divorţat!"
Despre un judecător pensionat şi apoi repus în activitate din lipsă de personal : "scotea orice cauză la primul termen. Dacă se invoca excepţia litispendeţei, soluţia era: n-am eu timp de indispendeţele voastre, eu sunt operativ, puneţi concluzii pe fond. I-au făcut un bine şi l-au retras după câţiva ani." În legătură cu acţiunile de stare civilă: "prin anii ’80 erau tare populare numele jucătorilor olandezi, de exemplu Stănescu, Stănescu van Basten”
La cursul privind competenţa teritorială: "Sunt instanţe pe care nu le găseşti nici cu harta militară. Există o judecătorie care-şi are sediul la etaj. iar la parter e o cârciumă. E foarte bine, are şi clientul unde să stea până-i vine rândul în instanţă şi avocatul dacă e stresat are ce face."
- "Bulă, ce sunt părinţii tăi? Bulă: Mama e gladiator şi tata procuror. Cum aşa? Mama vinde gladiole şi tata le procură."