miercuri, 25 martie 2015

Ultimul episod din sezonul 23

Azi e ultima zi în care pot spune că am 23 de ani. De mâine o să m-auziți zicând că vârsta nu contează, că sufletul trebuie să fie tânăr și alte asemenea cugetări de oameni cu dureri de șale. 

Adevărul e că vârsta nu spune prea multe despre noi (Vedeți? Deja am început...). Am întrebat-o pe mama cum și-a dat ea seama că e pregătită să se mărite la 23 de ani și să facă un copil la 24. M-a întrebat și ea pe mine: cine a zis că eram pregătită? Eu nu plănuiesc să devin atât de generoasă încât să dau viață cuiva, dar îmi propun să am realizări pe alte planuri. Dacă n-or fi destule stele căzătoare pentru fiecare dintre dorințele mele, n-o să-mi îngrop speranța (chiar dacă în momentul ăsta mi-am dat seama că barou rimează cu cavou). Până la urmă o să strălucim cu toții. Unii mai devreme, alții mai târziu. 

Nu mai știu ce vorbesc, că sunt prea obosită. Mă duc să mă culc odată cu găinile.






Cum mi-am petrecut seara la Urgențe

Ieri a fost o zi interesantă. După birou, hotărâtă să mă țin de treabă și să merg la sală de 2-3 ori pe săptămână, am petrecut o oră dându-mi sufletul pe /unor aparate, apoi am vizitat niște prieteni, să mai povestim despre viață. Foarte frumos. Prea frumos.
Cu mâna pe piept și o privire pierdută, le zic prietenilor mei, în mijlocul unei conversații:
- Mă înțeapă aici. 
- Hm, poate ai făcut prea mult efort.
- Nu, am stat și mai mult la sală și n-am avut nimic. Meh, las' că-mi trece.

N-a trecut. Din contră. Mă simțeam de parcă aveam un cuțit băgat în inimă, nu puteam să respir bine și cu fiecare mișcare îmi răsuceam cuțitul imaginar. Am început să râd, deși mă durea și mai tare dacă râdeam:

- Băi, chiar îmbătrânesc.
- Sigur e o nevralgie intercostală, îmi zice unul dintre ei, căutând pe net.
- Nu te mai uita pe net, că o să găsești că am o tumoare pe creier și eventual că trebuie să-mi fie amputate ambele picioare, deși mă înțeapă în zona inimii.

După vreo 2 ore de chinuri, au venit cu propunerea:
- Dacă vrei, chemăm o salvare.
- Ce-aveți, mă? Nuu...

La 22 si ceva m-am dus pe propriile picioare la Urgențe. 
- Da, ce aveți?
- Mă înțeapă foarte rău în zona inimii, probabil am un junghi intercostal, zic eu calmă, deși îmi tremurau mâinile și buzele de durere. 
- Salariată?
- Ăăă...da, răspund eu surprinsă de noua împrejurare.
- Un buletin.
Scot buletinul. Completează niște foi. Mi-l dă înapoi.
- Urmați linia albastră.

Linia albastră ma duce într-o sală de așteptare plină de oameni cu diverse probleme. 
Intru să las fișa. Mă dau afară. Cică mă strigă ei când e cazul. Citesc un anunț: timpul estimat de așteptare pentru culoarea albastră: 60 de minute. Bine. Trece o oră, intru în sală. N-aveau paturi libere pentru a mă consulta cineva. Mai aștept. Se eliberează un pat.

- Care e problema?
Povestesc. Între timp îmi mai trecuseră durerile și puteam să respir normal.
- O să vă fac un EKG. 
Face EKG-ul. În patul de lângă mine e un nene în vârstă care face mișto de asistente.
- Domnule, de când aveți diabet?
- Eh, de când am diabet, auzi...DE CÂND M-A FĂCUT MAMA! De unde să știu? Voi trebuie să-mi spuneți.
- Da? Atunci poate vă tratează tot mama dumneavoastră.

- Domnișoară, sunteți însărcinată, îmi zice asistenta după ce termina EKG-ul.
- Ce?!, mă sperii eu, neînțelegând că e o întrebare, nu o afirmație.
- Sunteți însărcinată?
- Nu!
- Bine, semnați aici că nu sunteți însărcinată și că sunteți de acord să faceți o radiografie.
Semnez. 
- Așteptați.
Aștept. 

Ascult în continuare discuția de lângă mine:
- Cu ce v-ați ocupat?
- Am fost doctor la viața mea, domnișoară.
- Da? Ce fel de doctor?
- Doctor psiholog.
- Aa, păi ăla nu e doctor, dom'le, râde asistenta.
- Poftim? Dumneata nu ești doctor, eu am fost...
- Da? Și în război ați fost?
- Ee, am fost pe dracu'! Ce-ai?

În patul din fața mea - un domn care fusese externat dimineața și care sunase la salvare seara, în aceeași zi.
- De ce ați venit?
- Mă sufocam...
- Spuneți sincer, ce ați făcut azi?
- Nimic.
- Ați fumat?
- Nu.
- Ați fumat doar o țigară?
- Da.
- Nu mai multe?
- Mai multe.
Ascult totul cu fascinație.
- Puteți merge la radiologie, apoi să vă întoarceți aici, îmi zice tipa care îmi făcuse EKG-ul.
- Bine.

Merg la radiologie. Intru în sala aia care arăta ca dintr-un film Saw. Într-o cămăruță cu ferestre mari,  vreo 4 bărbați se joacă pe calculator.
- Bună seara, am venit să fac o radiografie pulmonară.
- Rămâneți la bustul gol, îmi zice scurt unul dintre ei, cu o voce groasă.

Încep să-mi dau hainele jos lângă un cuier. Când rămân în sutien, mă întreb dacă am înțeles bine, deși logic e să nu rămai cu nimic pe tine când faci radiografie. Pentru orice eventualitate, mă întorc în cămăruță în sutien și întreb hotărâtă:
- Îmi dau și sutienul jos, da?
Se uită toți.
- Da.

Vine tipul, se uită la mine și zice:
- Trebuie să vă prindeți părul.
- N-am elastic la mine. Pot să-l țin cu mâna?
- Nu.
Era trecut de miezul nopții și începusem să-mi pierd răbdarea. Mă duc la cuier, iau maieul și improvizez o solutie să-mi țin părul ridicat. Mă întorc la tip cu o privire de grumpy cat, mai dezbrăcată decât aș fi vrut și cu un maieu pe cap.
- E bine?
- Da.

Fac radiografia. Mă întorc de unde am venit. Aștept încă un sfert de oră. Vine o tanti la mine:
- EKG-ul și radiografia sunt ok, nu e nimic de la inimă sau de la plămâni. Aveți aici o rețetă cu 3 feluri de medicamente pe care să le luați pentru relaxarea mușchilor. Să mâncați înainte, acesta se ia o dată pe zi, acesta la fel, asta de două ori, timp de o săptămână. Ar trebui să vă reveniți. O seară bună!

Mâine fac 24 de ani.