miercuri, 25 februarie 2015

Cum am devenit vegetariană

Când vine vorba de mâncare, există oameni care mușcă orice dietă-minune și oameni care te-ar da pe răzătoare când le spui ce-ar trebui să consume. Eu sunt de părere că fiecare poate sa facă ce vrea cu corpul lui, dar sunt conștientă că acel "ce vrea" e de fapt influențat de alții, care știu precis ce vor și cum să obțină. Nu e greu să manipulezi într-un domeniu în care oamenii nu mai știu pe cine să creadă, căci toți vin cu argumente pertinente. După o perioadă în care m-am lăsat și eu purtată în stânga și-n dreapta, după cum bătea vântul, am decis să experimentez pe propriul stomac, ca să văd ce mi se potrivește. Nu, n-am devenit vegetariană pentru animale.

Am început prin a căuta opiniile unor doctori cu care să rezonez și de la care să înțeleg de ce așa și nu altfel. Am găsit o serie de conferințe susținute de un doctor care arăta foarte bine la peste 40 de ani (nu am încredere în doctorii nutriționiști cu burtă) și le-am vizionat pe parcursul a două săptămâni (durează mai mult de 15 ore), timp în care am citit și vreo două cărți. Aș spune că mi-am spălat creierul singură. Am selectat de acolo ce mi s-a părut mie că aș putea duce până la capăt și așa am început experimentul de 10 zile:

- fără carne, lactate, ouă, produse din făină albă, zahăr, cafea și alcool
- nimic prăjit
- respectarea timpului de digestie și combinarea corectă a alimentelor
- cel puțin 2 litri de apă/zi
- obligatoriu somn între orele 22-2 
Păi și ce-ai mâncat, Raluca? Fructe, legume, fulgi de secară/ovăz/grâu, soia, linte, năut, fasole, orez integral și semințe de tot felul. 

În cele 10 zile n-am poftit la carne. În schimb, am visat cum 100 de gogoși și batoane de ciocolată jucau vesele într-o horă și mă invitau lângă ele. Știam dinainte că sunt dependentă de zahăr, așa că am mărit doza de fructe ca să opresc coșmarurile.

Cele 10 zile s-au transformat într-o lună și jumătate în care am fost vegană și, în unele zile, raw-vegană. N-am leșinat pe stradă, cum mă așteptam, poftele au trecut destul de repede și n-am slăbit decât vreo 2 kg, pe care le-am pus înapoi ulterior. Din contră: am mâncat mai mult și m-am simțit mai bine. 
Cel mai dificil a fost când ieșeam în oraș cu prietenii. De la aia care-și lua mereu bere am ajuns aia cu limonada și freshurile. Nu mai vorbesc de faptul că în privința mâncării, posibilitățile îmi râdeau în față. Ce s-a întâmplat după o lună jumate: am intrat la master și am ieșit cu colegii să bem un pahar de vin. Am preferat să sacrific restricția la alcool în locul momentului magic. Ce pot să vă spun e că după un sfert de pahar eram aproape beată (nici când am băut prima oară în viața mea nu mi s-a întâmplat așa). 

Următoarea tăiată de pe lista cu restricții a fost cafeaua. Mi-am dat seama atunci cât de bine se curățise corpul. Dacă înainte puteam să beau și trei cafele și să dorm ca bușteanul, prima ceașcă de cafea după aproape două luni de veganism m-a ținut trează peste 48 de ore. A fost horror.

A urmat apoi momentul în care ai mei și-au dat seama că nu e doar o fază. Nu, n-au încercat să mă convingă să mă întorc la carne, lapte și ouă, că știu cât sunt de încăpățânată. În schimb, le-au spus bunicilor că Raluca nu mai mănâncă aproape nimic. Inteligentă mișcare. Am stat 40 de minute cu bunicul la telefon, încercând să-i explic că mănânc tot ce trebuie. Tata încă mai face mișto de mine, spunând-mi astea-s fițe. Nu știu dacă o spune înainte sau după ce-și ia pastilele pentru tensiune, colesterol și glicemie.
Astăzi, după 7 luni de când a început povestea asta, am găsit un echilibru. Îmi dau seama că am fost cam tâmpită să trec de la a mânca orice oricând la niște reguli extrem de dure peste noapte. Putea să iasă nasol, cu perfuzii și tata spunându-mi ți-am zis eu!, dar v-am spus: mi-am spălat singură creierul, iar de la creier pleacă tot. Dacă ești convins că trebuie să faci ceva, crede-mă, o s-o faci. 

Am decis că pot trăi liniștită fără carne, însă, asemenea unui dependent de droguri, m-am întors la ciocolată și prăjituri, pe care mi le dozez cât de rar pot. La fel s-a întâmplat și cu cafeaua și alcoolul. În schimb, am descoperit o grămadă de alimente noi, iar internetul e plin de rețete. N-am renunțat nici să mănânc la cantină, pentru că întotdeauna se găsește mâncare de post și acolo. Aș mai adăuga că în astea 7 luni n-am încercat să conving pe nimeni să procedeze ca mine, pentru că nu-mi place nici mie când cineva îmi spune că numai din carne poți să-ți iei proteinele. 
Concluzia e următoarea: nu faceți ca mine, dar nu luați ca atare nici tot ce vă spun alții. Alegeți după ce v-ați informat din mai multe surse și experimentați până găsiți ce și cât îi trebuie corpului vostru.

luni, 23 februarie 2015

Genul programului: divertisment

Cu riscul de a scrie mai mult despre cum scriu decât a scrie la cartea propriu-zisă, o să vă povestesc azi despre procesul ăsta care se vrea a fi creativ, dar care seamănă destul de mult cu o producție la începutul căreia se aude un nene cu voce groasă spunând: genul programului - divertisment.

Mă lăudam pe 10 februarie că am atins pragul de 100 de pagini. Nu-i așa mult, ar spune Raluca de acum câteva luni, care visa cai verzi pe pereți și le spunea prietenilor ei că e posibil să fie gata cartea de Crăciun. Da, am făcut prostia să precizez care Crăciun - ăla care a trecut. M-am convins repede că inspirația nu vine când vreau eu. Prin "m-am convins repede" trebuie să se înțeleagă faptul că m-am forțat să cred asta, pentru că sună mai bine clișeul cu inspirația decât "au trecut și săptămâni fără să deschid documentul intitulat ză book".
Sigur, util ar fi să-mi stabilesc un program: de la ora cutare la ora cutare o să scriu tot ce-mi amintesc din perioada cutare, deschizând larg porțile amintirilor, fără să mă gândesc dacă interesează pe cineva ori dacă sună bine. Stilizarea poate veni mai târziu, după ce voi fi terminat de vărsat sufletul în document. Cum s-au desfășurat lucrurile în realitate: am avut zeci de ore irosite pe te miri ce, iar uneori, în nopți cu lună plină și licurici imaginari, am scris câte zece pagini fără să clipesc. Eh, exagerez. Am clipit. 
Mai sunt și serile alea în care citesc tot ce am scris. E interesant. Am avut, pe rând, toate reacțiile posibile:

- Autoironie - check, scene amuzante - check, dialoguri relevante - check. E bun, merge bine până acum.
- Cred că toți studenții se vor regăsi în paginile astea despre sesiune. Ce fain! Mă rog, studenții leneși, ca mine. Doamne, de ce scriu eu o carte și nu ăia care chiar sunt în măsură să dea sfaturi? Ah, da, pentru că ăia au joburi și n-au timp de prostii...
- Ok, deci am scris și despre primul tip cu care am fost în timpul facultății, că am decis să scriu și despre relații, doar fac parte din perioada studenției. Și am scris și despre al doilea tip...dar și despre ăla pe care l-am cunoscut în club. Și tocmai am descris scena în care...cred că ar trebui să șterg asta, având în vedere că am dedicat cartea părinților mei. That's just twisted.
- Bla bla bla, dau la următoarele pagini că astea-s...o, nu! Sunt plictisitoare? De-asta am căscat acum juma' de oră?
- Descrierea asta e mai proastă decât traducerile făcute de Google. Am uitat să scriu cine e X și văd că am un dialog cu el la pagina Y, de parcă toți oamenii ar trebui să ghicească cine e. Nici măcar nu e un dialog bun. O să-l șterg. Mai bine sterg tot capitolul. E de căcat. Poate toată cartea va fi de căcat și va ajunge foarte cunoscută, dar nu în sensul la care visează de obicei autorii! Se vor face meme-uri cu fața mea! Dar hai să fim serioși...
Acum câteva zile mi-am luat de la anticariat un jurnal al unui scriitor român, ca să văd ce frământări are un adevărat scriitor. Și-am citit:

...înaintarea peniței pe albul hârtiei, mai leneșă, mai prudentă decât prelingerea unui limax pe peretele subsolului... 
Adjectivele, ca buruienile, nu-mi vine deloc să le plivesc. Slăbiciune de a întări calitățile, cu greu mă despart de una, de alta, de un adjectiv care nu face altceva decât să-l dedubleze pe cel dinainte.
Recitind ce-am scris, observ că însemnarea mea ar putea intra în roman. Nu, n-ar intra: deja am scăpat acolo mai multe scene cu haz de acest soi, frivole, ieftioare. Destul! Monstrul meu n-are dinții de știucă ai unui Caragiale, mai curând măselele de dinozaur ale lui Gogol.
Un tip organizat ar merge din aproape în aproape, după lista alfabetică. Eu nu sunt organizat și, dacă aș fi, jumătate din plăcerea scrisului s-ar spulbera.

Sunt pe drumul cel bun.