joi, 21 august 2014

El derecho de sucesiones

Aştepta metroul cu sufletul la gură, deşi nerăbdarea ei nu avea legătură nici cu sufletul, nici cu gura, ci cu vezica. Încerca fără succes să-şi ignore palmele transpirate, dar era greu. Singurul gând care o consola era că doar patru staţii o despărţeau de toaleta de acasă.
S-a uitat la ecranul pe care era afişată ora la care urma să vină metroul. Încă două minute. O sută douăzeci de secunde.
- Domnişoară, daţi-mi şi mie un leu să-mi iau o pâine…
- N-am!, s-a trezit urlând de parcă omul îi ceruse tot portofelul, trei ani din viaţă şi cinci firimituri din suflet.
Câteva persoane din jur şi-au întrerupt conversaţiile plictisitoare şi i-au aruncat priviri pline de dispreţ. „Ce-o fi cu nebuna asta?”, parcă-i auzea. A simţit cum tot sângele i se adună-n obraji şi, asemenea unui musafir nesimţit, nu mai vrea să plece. Ruşinea i-a desenat ideea de a scoate un leu şi de a alerga după cerşetor, cerându-i iertare, însă, din fericire, şi-a dat seama cât de ciudat ar fi fost înainte de a-şi mişca picioarele din loc. Pentru câteva secunde a uitat că era la un pas de a face pe ea.
Un curent de aer rece i-a mângâiat faţa. Asta însemna un singur lucru: îi venea metroul. Îl aştepta ca pe un Făt-Frumos pe un cal alb, care urma să o ducă departe…la toaletă. Un zâmbet tâmp i s-a instalat pe faţă, însă a îngheţat şi a căzut instantaneu pe jos, spărgându-se în milioane de bucăţi de buze moi, atunci când a văzut că nu era metroul care mergea în direcţia casei ei. Era celălalt. Zmeul, călare pe o creatură hidoasă care se deplasează pe şine! 
A privit disperată în jurul ei, însă nimănui nu părea să-i pese. La urma urmei, ce însemnau pentru ei câteva minute de aşteptare în plus? Pentru ea, era diferenţa dintre a simţi o căldură galbenă între picioare, de faţă cu vreo douăzeci de străini, şi a se uşura într-un mod civilizat. De dimineaţă, când ieşise din apartament, ultimele cuvinte pe care soţul i le adresase fuseseră: „…şi eşti o căţea egoistă”.  Acum asta a devenit brusc amuzant. S-a gândit că ar fi vrut să fie o căţea în momentele ălea. Câinii se pişă oriunde, fără să-i intereseze dacă sunt priviţi ori arătaţi cu degetul. 
Trei minute au trecut precum trei veacuri. Se simţea bătrână când a sosit metroul şi să nu uităm că unii bătrâni suferă de incontinenţă urinară. Nici Făt-frumos nu arăta aşa cum sperase – era un metrou vechi, îmbrăcat prea colorat pentru gustul ei. Bătrânelul ăsta nu a îmbrăţişat-o când s-a oprit în faţa ei. Nici măcar nu şi-a deschis larg braţele, una dintre uşi rămânând blocată. Singura ei consolare a fost că a găsit un loc liber. Bine, adevărul e că l-a dobândit prin mijloace care implică o minciună mare cât o gravidă: a spus cuiva că e însărcinată.
Telefonul a început să se zbată în buzunarul genţii, vibrând puternic. 
- Alo!
- Doamna Popescu?
- Da, spuneţi!
- Doamnă, ne pare rău să vă anunţăm că soţul dumneavoastră a ...
A murit. Atât semnalul, cât şi soţul. Aţi putea crede că a făcut infarct dacă vă spun că în dimineaţa zilei despre care vă povestesc, domnul Popescu aflase că doamna Popescu îl înşela. Da, de-asta îi adresase cuvinte pe care în mod normal nu le-ar fi scăpat din lesă. Şi nu-l înşela de ieri, ci de câteva luni! Însă nu, nu i-a cedat inima. Se pare că era o după-masă dementă, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari, iar domnul Popescu ieşise doar să-şi limpezească gândurile. Nu ştia că apa îngheaţă când e ger? Or, dacă şi-a băgat toate gândurile la limpezit, toate au îngheţat, inclusiv cel ce conţinea informaţia că nu-i în regulă să mergi pe sub nişte ţurţuri mari, la fel de ascuţiţi precum colţii unor fiare.
Nu, n-a murit nici din cauza asta. Ţurţurii nu s-au desprins. Norocos a fost, însă s-a dovedit că domnul Popescu nu era tocmai la fel de sensibil ca un colac de wc, cum adesea îi reproşa doamna Popescu. Dimpotrivă. Era prea sensibil. I-a cedat inima la figurat, cum ar spune...cum n-ar spune nimeni. S-a sinucis.
Aşadar, doamna Popescu s-a trezit brusc în postura de văduvă, având două suflete de întreţinut: pe Gigi şi pe Eugen, unul dintre ei fiind adoptat cu efecte depline.

Precizaţi cotele care le revin celor...dar staţi! Doamna Popescu era într-adevăr însărcinată! După calculele dânsei, copilul e al defunctului. Cine vine la moştenire şi cât primeşte?

duminică, 17 august 2014

Despre pisici puricoase, struţi şi învăţat

Rândurile ce urmează sunt cel mai probabil rezultatul combinaţiei dintre panică şi o melodie din aia care te face să reflectezi  asupra vieţii mai mult decât e nevoie. Ştiam că urma să vină şi ziua asta. 

Îmi place să cred că programul de învăţat e un leu care mă ţine alături de el într-o cuşcă şi mârâie din când în când, amintindu-mi că e serioasă treaba. Adevărul e că...e un pisoiaş comparativ cu al altora. Încep să simt cum pe picior mă gâdilă primul regret, asemenea unui purice. Problema e că, fiind o pisică neîngrijită, programul meu de învăţat aduce cu el mai mulţi purici. De ce n-am învăţat încă din primele săptămâni de după licenţă? De ce nu se dă admiterea în octombrie? Ce-o să fac un an dacă nu intru nici la Barou, nici la master? De ce vrea toată lumea la masterul de drept privat? Pe măsură ce trec zilele, nările-mi sunt chinuite de mirosul tot mai înţepător de sesiune şi disperare. Tocmai mi-am dat seama că programul meu de învăţat e smelly cat.
Încerc să mă conving că nu e chiar atât de grav dacă nu iau examenul ăsta din prima...apoi îmi amintesc de tata când l-am întrebat ce să fac un an dacă nu intru. Mi-a zis că nu există aşa ceva şi cu o singură privire mi-a paralizat orice tentativă de a reformula întrebarea. Eh, e părinte, normal că refuză orice eşec pentru copilul lui şi nu concepe să fie uman. Toţi părinţii fac asta, nu? Cum nu? Mă gândesc apoi la prietenii mei, care sunt mai pregătiţi decât mine. Nu puteam să mă împrietenesc şi eu cu nişte persoane care să mă facă să par geniu când mă compară cineva cu ei? Sau să mă îndrăgostesc de un tip cu creier de ren? Nu, a trebuit să mă îndrăgostesc de unu' care va intra, dacă nu primul, printre primii. Zic ok, bine, până la urmă îl dau pentru mine. Contează cum aş reacţiona eu, apoi îmi amintesc că nu am picat niciun examen niciodată. Până şi permisul l-am luat din prima. Poate era bine să am şi eu măcar o restanţă, ca tot omul. În felul ăsta, cel mai important examen de până acum n-ar fi fost şi primul pe care-l pic şi care o să mă facă să mă încui în casă o săptămână, asemenea unui struţ care îşi dă seama că într-un oraş cu atâta beton asta e singura soluţie.

Eh, glumesc, am trecut prin altele mai rele. Dacă n-o fi să fie (îmi plac expresiile care fac trimitere la soartă, deşi ştim că dacă nu intrăm e pentru că n-am învăţat destul), mă angajez pe undeva şi îmi termin cartea, care va fi despre o studentă care n-a intrat la Barou. Cu siguranţă se vor regăsi mai mulţi în ea decât dacă aş intra. 

La toate astea mă gândesc în timp ce stau pe balcon, ca-n fiecare moment de rătăcire din cei 4 ani de când m-am mutat la etajul 4. 
O să treacă şi asta.