miercuri, 23 aprilie 2014

Compresia toracică a tastaturii

Am decis să le dau voie degetelor să le aplice tastelor un soi de compresii toracice, deşi, având în vedere că pacientul sunt eu, pare absurd.

De câteva săptămâni "şi ceva mărunţis" am aceeaşi senzaţie pe care am avut-o la admitere. Îmi amintesc că, pe la jumătatea celor 4 ore pe care le-am avut la dispoziţie, am aşezat cu grijă pixul lângă foi, am tras aer în piept şi m-am uitat pe fereastră. M-am gândit: dacă în momentul ăsta ies din sală, voi fi studentă la facultatea de Drept din Cluj, iar dacă rezolv în continuare grilele, voi petrece următorii patru ani în Bucureşti. Mă înscrisesem la ambele, ştiam că nu aveam să stau un an acasă, dar mi s-a părut fascinant să las totul baltă pentru un minut şi să conştientizez că ălea erau momentele în care schimbam macazul.

Nu ştiu dacă într-un univers paralel am căpătat accent ardelenesc, nu am idee ce prieteni am acolo şi nici dacă sunt mai fericită, dar să mă gândesc la asta e la fel de util ca dresurile rupte. Am promis că arunc lamentările în wc şi trag apa (nu cred că m-am exprimat chiar în acelaşi fel, dar...), aşa că trec peste partea cu nopţile în care mă uit la tavan şi sar la partea în care am decis să renunţ la ceea ce credeam că vreau. Detalii voi da când n-o să mai fiu un stalker al tavanului.

vineri, 11 aprilie 2014

Prima mea...autopsie

Dacă ar trebui să completezi expresia "prima mea...", cu siguranţă cuvântul din titlu n-ar fi prima opţiune. Te-ai putea gândi la prima iubire, carte sau bicicletă, însă vă asigur că peste 100 de fluturi obraznici îşi fac de cap în stomacul tău şi atunci când asişti la o autopsie.

V-am promis prin februarie că o să vă povestesc despre asta, pentru că mi-am ales pachetul de opţionale H, care include medicina legală (specialitate medicală care se află la graniţa dintre medicină şi ştiinţele juridice). Astăzi a fost ziua în legătură cu care îmi făcusem câteva scenarii ce conţineau leşinuri, alimente care ţin morţiş să se întoarcă pe unde au intrat şi altele asemenea. Cu toţii ştim în mare ce presupune o autopsie şi am mai văzut cel puţin un cadavru, deşi probabil nu ăsta a fost termenul pe care l-am folosit când am mers la înmormântarea bunicului. Unii dintre noi ne lăudăm cu un stomac tare doar pentru că am pus mâna pe un maţ de porc când a fost pregătit de Crăciun sau, mai rău, doar pentru că am văzut un episod din Dexter.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mi-am cumpărat un baton de Snickers ca să nu mă transform într-o divă şi am pornit încrezătoare spre Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici. Pe la 11 jumate, după ce Facebookul a fost invadat de selfies cu halate şi măşti, am trecut cu toţii printr-un coridor care ne-a dus la sala despre care auzisem multe poveşti mirositoare nemuritoare. Am auzit la un moment dat un să scrii despre asta pe blog, la care am răspuns că voi scrie doar dacă nu mi se face rău. Acum, ca să fiu sinceră, în momentul în care m-am trezit înconjurată de cadavre cu ochii larg deschişi, mi s-au cam tăiat picioarele (îmi pare rău, am inspiraţie doar pentru expresii de genul ăsta). Mirosul nu-ţi muta nasul din loc (eu am stat aproape tot timpul fără mască), dar inima tot îţi sare din piept în primele minute.

Medicul ne-a prezentat cazul: o femeie de 75 de ani, victimă a unui accident rutier. După 20 de zile de spitalizare, a ajuns din patul de spital pe masa aia rece folosită pentru autopsii (murise de mai puţin de 24 de ore). În timpul examinării externe, mă gândeam că femeia aia e mama cuiva şi bunica unora, dar gândurile de genul ăsta au dispărut odată cu prima incizie. Tot atunci au dispărut şi câţiva colegi din sală. Dacă tăierea scalpului nu a trimis multă lume acasă, craniul tăiat cu fierăstrăul manual şi scoaterea creierului au fost mai convingătoare.

Cert e că după mai bine de o oră jumate, timp în care toate organele au fost scoase şi disecate, aş putea spune că cei care s-au plictisit sau cărora li s-a făcut rău au...dat cu piciorul uneia dintre cele mai interesante părţi: tibia ruptă văzută în toată splendoarea ei. Pentru că am fost cuminte şi am rezistat până la final, m-am răsplătit luând în mână o bucată de creier. O să visez frumos.

Să mai zic că aş fi făcut moarte de om pentru nişte mâncare chinezească încă din timpul autopsiei? Nu mai zic.