duminică, 31 august 2014

Admiterea la INM 2014

Patru ani am fost convinsă că azi, 31 august, mă voi număra printre cei cărora le-a bătut inima atât de tare încât cerşetorul de pe cel mai îndepărtat peron, chiar şi-n timp ce se opreşte metroul în dreptul lui, scârţâind, a putut să o audă. Am afirmat de câteva ori că niciodată n-o să mă răzgândesc în privinţa asta. M-am răzgândit cu câteva luni înainte de examen. Morala: niciodată nu spune niciodată.

Mulţi dintre colegii mei de facultate au susţinut azi examenul. Unii s-au dus să încerce, fără speranţe dolofane. Alţii au sperat, dar mai mult au învăţat. Puţini au plecat dimineaţă de acasă convinşi că vor trece de prima probă. Şi mai puţini au trecut. Nu pot spune că au luat un punctaj bun cei la care nu mă aşteptam, în schimb pot să zic că au picat dintre cei la care mă aşteptam să ia. Concluzia: chiar e un examen foarte greu. Da, mi se mai spune şi Captain Obvious.

La un moment dat, pe la începutul anului IV, un seminarist ne-a spus pe un ton serios să ne uităm în dreapta şi-n stânga noastră şi să ne gândim că dintr-o grupă intră cam 1-2 la INM. M-am uitat atunci la Andra, prietena mea care azi a trecut de prima probă. Tot atunci mi-am privit şi alţi câţiva colegi şi m-am gândit că n-au cum să nu intre. Majoritatea n-au intrat, iar asta nu pentru că nu sunt pregătiţi. Sunt persoane care au făcut peste 60 de puncte, dar n-au atins pragul de 70, învăţând mai mult de 12 ore pe zi în ultimele luni. Totuşi, au fost doar 160 de locuri şi peste 4000 de candidaţi. Concluzia nr. 2: tot ce auzisem în ăştia 4 ani în legătură cu dificultatea examenului e fals. E MAI greu.

Cel mai important e cât te-ai pregătit, asta e clar. Am întrebat-o pe Andreea, altă colegă de grupă care a trecut azi de prima probă, cum a învăţat ea, deşi ştiam. Mi-a răspuns că atenţia cu care citeşti e cea mai importantă. Într-adevăr, contează cât de mult citeşti. Pentru asta e nevoie de timp, putere fizică şi un psihic puternic. Trebuie să adaug şi optimismul. Confirm că a fost cel mai vesel şi optimist candidat dintre toţi cei pe care-i cunosc.

Pe Andra am întrebat-o cum s-a simţit în timpul examenului: în timpul examenului am trecut printr-o mulţime de stări: de la "pieile turmei what?" la "judecătorul de cameră preliminară face ce?", dar am supravieţuit. Urmează o luptă aprigă pentru a ajunge în top 160.

Nu pot să nu-l menţionez şi pe colegul care mi-a păstrat mereu un loc în sala 27, el ajungând mereu înaintea mea şi plecând după mine. A spus că anul viitor sigur intră. Şi-l cred.


joi, 21 august 2014

El derecho de sucesiones

Aştepta metroul cu sufletul la gură, deşi nerăbdarea ei nu avea legătură nici cu sufletul, nici cu gura, ci cu vezica. Încerca fără succes să-şi ignore palmele transpirate, dar era greu. Singurul gând care o consola era că doar patru staţii o despărţeau de toaleta de acasă.
S-a uitat la ecranul pe care era afişată ora la care urma să vină metroul. Încă două minute. O sută douăzeci de secunde.
- Domnişoară, daţi-mi şi mie un leu să-mi iau o pâine…
- N-am!, s-a trezit urlând de parcă omul îi ceruse tot portofelul, trei ani din viaţă şi cinci firimituri din suflet.
Câteva persoane din jur şi-au întrerupt conversaţiile plictisitoare şi i-au aruncat priviri pline de dispreţ. „Ce-o fi cu nebuna asta?”, parcă-i auzea. A simţit cum tot sângele i se adună-n obraji şi, asemenea unui musafir nesimţit, nu mai vrea să plece. Ruşinea i-a desenat ideea de a scoate un leu şi de a alerga după cerşetor, cerându-i iertare, însă, din fericire, şi-a dat seama cât de ciudat ar fi fost înainte de a-şi mişca picioarele din loc. Pentru câteva secunde a uitat că era la un pas de a face pe ea.
Un curent de aer rece i-a mângâiat faţa. Asta însemna un singur lucru: îi venea metroul. Îl aştepta ca pe un Făt-Frumos pe un cal alb, care urma să o ducă departe…la toaletă. Un zâmbet tâmp i s-a instalat pe faţă, însă a îngheţat şi a căzut instantaneu pe jos, spărgându-se în milioane de bucăţi de buze moi, atunci când a văzut că nu era metroul care mergea în direcţia casei ei. Era celălalt. Zmeul, călare pe o creatură hidoasă care se deplasează pe şine! 
A privit disperată în jurul ei, însă nimănui nu părea să-i pese. La urma urmei, ce însemnau pentru ei câteva minute de aşteptare în plus? Pentru ea, era diferenţa dintre a simţi o căldură galbenă între picioare, de faţă cu vreo douăzeci de străini, şi a se uşura într-un mod civilizat. De dimineaţă, când ieşise din apartament, ultimele cuvinte pe care soţul i le adresase fuseseră: „…şi eşti o căţea egoistă”.  Acum asta a devenit brusc amuzant. S-a gândit că ar fi vrut să fie o căţea în momentele ălea. Câinii se pişă oriunde, fără să-i intereseze dacă sunt priviţi ori arătaţi cu degetul. 
Trei minute au trecut precum trei veacuri. Se simţea bătrână când a sosit metroul şi să nu uităm că unii bătrâni suferă de incontinenţă urinară. Nici Făt-frumos nu arăta aşa cum sperase – era un metrou vechi, îmbrăcat prea colorat pentru gustul ei. Bătrânelul ăsta nu a îmbrăţişat-o când s-a oprit în faţa ei. Nici măcar nu şi-a deschis larg braţele, una dintre uşi rămânând blocată. Singura ei consolare a fost că a găsit un loc liber. Bine, adevărul e că l-a dobândit prin mijloace care implică o minciună mare cât o gravidă: a spus cuiva că e însărcinată.
Telefonul a început să se zbată în buzunarul genţii, vibrând puternic. 
- Alo!
- Doamna Popescu?
- Da, spuneţi!
- Doamnă, ne pare rău să vă anunţăm că soţul dumneavoastră a ...
A murit. Atât semnalul, cât şi soţul. Aţi putea crede că a făcut infarct dacă vă spun că în dimineaţa zilei despre care vă povestesc, domnul Popescu aflase că doamna Popescu îl înşela. Da, de-asta îi adresase cuvinte pe care în mod normal nu le-ar fi scăpat din lesă. Şi nu-l înşela de ieri, ci de câteva luni! Însă nu, nu i-a cedat inima. Se pare că era o după-masă dementă, cu ger năprasnic şi fără pic de soare, o după-masă în care ajunge să treci o stradă ca să ai senzaţia că dispari, iar domnul Popescu ieşise doar să-şi limpezească gândurile. Nu ştia că apa îngheaţă când e ger? Or, dacă şi-a băgat toate gândurile la limpezit, toate au îngheţat, inclusiv cel ce conţinea informaţia că nu-i în regulă să mergi pe sub nişte ţurţuri mari, la fel de ascuţiţi precum colţii unor fiare.
Nu, n-a murit nici din cauza asta. Ţurţurii nu s-au desprins. Norocos a fost, însă s-a dovedit că domnul Popescu nu era tocmai la fel de sensibil ca un colac de wc, cum adesea îi reproşa doamna Popescu. Dimpotrivă. Era prea sensibil. I-a cedat inima la figurat, cum ar spune...cum n-ar spune nimeni. S-a sinucis.
Aşadar, doamna Popescu s-a trezit brusc în postura de văduvă, având două suflete de întreţinut: pe Gigi şi pe Eugen, unul dintre ei fiind adoptat cu efecte depline.

Precizaţi cotele care le revin celor...dar staţi! Doamna Popescu era într-adevăr însărcinată! După calculele dânsei, copilul e al defunctului. Cine vine la moştenire şi cât primeşte?