miercuri, 1 iulie 2015

Ana n-are mere. Ana are amintiri

Luna iunie s-a izbit frontal de jurnalul verde și au țâșnit scântei colorate. Fiecare mesaj de încurajare mi-a străpuns pieptul și a ajuns direct în inima mea. Bun, acum s-o las mai moale cu figurile de stil, că pot fi interpretate cu ușurință ca fiind simple figuri. 
Să vă povestesc ce-am mai făcut:

Am vândut cărți
Cartea mea a ajuns pe rafturile librăriilor, însă nu ăsta e motiv de mândrie, ci că de acolo le-a luat cineva acasă. Am vândut și eu aproape 100 de exemplare celor care mi le-au cerut personal și au mai trimis și cei de la editură prin toată țara celor care au comandat. Tata nu mai zice că o să rămân cu ele-n cutii, ci că va mai fi nevoie de un tiraj. Vedem. 

Am terminat masterul
În martie am terminat de scris disertația, m-am angajat pe un post de consilier juridic, apoi am băgat viteză în ceea ce privește Jurnalul, pentru că rămăsesem împotmolită-n anul II, iar totul trebuia să fie gata până-n mai (adică încă vreo 200 de pagini). Am scris ultimele pagini la Cluj, iar în noaptea de 1 mai am trimis forma finală editurii. A urmat sesiunea, apoi minunata restanță rămasă de pe primul semestru, iar la sfârșitul lui iunie am prezentat lucrarea de disertație, mi-am luat zecele și la revedere de la masterul de drept privat. Pam-pam.

M-am apucat iar de învățat
Pentru că nu vreau să repet greșelile de vara trecută, când intrasem în criză de timp, m-am apucat să mă pregătesc mai devreme pentru examenul din septembrie. Nu-l mai privesc ca pe o chestiune de viață și de moarte, că nu e. 

M-a pocnit inspirația
Foarte multe persoane m-au încurajat să nu mă opresc aici în ceea ce privește scrisul, lucru pe care oricum n-aveam în plan să-l fac, însă a început să mă bâzâie întrebarea "despre ce dracu' o să scriu acum?". 
Un tip mi-a scris, printre altele, o chestie adevărată și amuzantă după ce mi-a citit cartea: Fratele mamei, care e pictor și sculptor, mi-a explicat diferența dintre talentați și artiști în felul următor: primii au capacitatea să creeze, dar ceilalți, pe lângă asta, au nevoie să creeze, pe o simt ca atunci cand trebuie să te duci urgent să faci piș. 
Mi-am amintit la un moment dat de cuvintele lui în drum spre București. Priveam plictisită geamul murdar al autocarului, lăsându-mi gândurile să se târască în voie prin mintea mea ca niște viermi veseli și obezi. Brusc, zgomotul de fundal a dispărut, geamul murdar s-a spart, iar cioburile au tăiat realitatea în câteva fâșii care foșneau în bătaia vântului. M-am dus departe, prin 1980 și ceva, unde am văzut-o pe fata cu nume simplu și ochi verzi. Era un pui de om, cu piciorușe grăsuțe, ca viermii veseli și obezi. Mi-a zâmbit, dar n-am apucat să îi ating degețelele firave, că a și dispărut. Am văzut apoi o scenă cu ea la 17 ani. N-am mai rezistat, așa că am scos telefonul și am început să scriu:

Am alergat până nu ne-am mai simțit picioarele. Am alergat până am văzut negru în fața ochilor, dar am continuat să alergăm până ni s-au arătat din nou culorile. Am alergat până ne-a ieșit fumul de țigară din piele, până am auzit liniștea salvării, până aproape că am simțit gustul sângelui care ni se prelingea din rănile tălpilor. Frica te poate face alergător olimpic, însă pe noi nu ne aștepta o medalie la final. Am simțit totuși c-am urcat pe un podium când am găsit o mașină în care ne-am urcat. Șoferul nu a pus întrebări. Știa probabil că am fi călcat în picioare adevărul, iar lui i-am fi servit un shot de minciuni frumoase. Oricum, dacă i-am fi spus ceea ce se întâmplase cu adevărat, ar fi crezut că suntem niște puștoaice care se uită la prea multe filme. Dar, vezi tu, viața noastră era un film.  -  Ana
Serios acum, am cunoscut-o pe Ana. Nu e un produs al minții mele. Ana mi-a donat amintirile ei, iar eu i-am promis că nu a suferit degeaba, că povestea ei va dezbrăca oamenii de prejudecăți (dacă eu voi reuși s-o îmbrac în cuvintele potrivite). Ana are încredere în mine. Ana mai știe și că am de dat un examen în toamnă și că ziua învăț, iar noaptea scriu. 

O să fie o vară interesantă.

duminică, 21 iunie 2015

Ca protonii

Rar se întâmplă să te lovească un soi de revelație care să te facă să simți că ai trăit cu ochelari de cal până-n momentul ăla, care să te determine să te oprești din orice ai face, să te uiți ca boul în gol și să exclami: „bă, ce prost am fost...”. Există totuși astfel de momente, când totul devine clar, dar obișnuiți fiind cu ceea ce credem că e normal, uneori ignorăm gândurile bune care plouă peste noi, trimise probabil de undeva de sus (evident că de sus, ploaia nu curge de jos în sus).

Îmi amintesc că am trăit acum câțiva ani un moment din ăsta. Eram în autocar, în drum spre București și mă lăsam copleșită de gânduri negre. Maică-mea fusese în comă și mă așteptam să mă sune în orice clipă cineva să-mi spună să mă pregătesc de înmormântare. Atunci, din senin, m-a lovit cu putere ideea că nimic din ceea ce se petrece în jurul nostru nu e întâmplător.

Cum ar fi să scriu despre asta? Să le spun oamenilor povestea ei, să înțeleagă ce e depresia clinică și să-i ajute la timp pe cei care nu se mai pot ajuta singuri? Oare nu cumva tocmai mama mea a fost la un pas de moarte pentru că eu pot aranja niște cuvinte în așa fel încât să transmit celorlalți ce e de transmis? Nu, Raluca, ești o proastă! Cum poți spune asemenea idioțenii? Maică-ta e bolnavă și tu te gândești la cai verzi pe pereți. Nu ești o scriitoare și n-o să fii niciodată. Nu ești tu în măsură să le vorbești oamenilor despre depresie, copil răsfățat! Vezi-ți de ale tale, șterge-ți mucii de la nas și joacă-te cu puța-n nisip sau ceva...”. 
Mi-am zis atunci că POATE voi scrie despre asta când voi fi sigură că nu mai există pericolul să o văd pe mama într-un sicriu mai devreme decât e cazul. O lună mai târziu, a avut a doua tentativă de suicid și m-am certat cu Universul. Ce galaxia mă-tii încerci să-mi transmiți? Las-o în pace, că nu ți-a greșit cu nimic... Lasă-mi-o!”.

Mi-a lăsat-o doar după ce am înțeles că oamenii sunt produsul gândurilor pe care le au. Dacă tu ajungi să crezi că nu mai ai niciun rost pe lumea asta, vei acționa în consecință. Dacă ești convins că poți scrie ceva ce nu s-a mai scris, vei scrie. Dacă-ți repeți că nu o să iei examenul, că nu poți învăța atâta materie într-un timp scurt, că e sfârșitul lumii dacă ai avut un eșec, că nu o să-ți găsești job, că nu o să faci nimic cu viața ta, că nu, că nu, păi atunci NU. Nu suntem totuși prea tineri să avem atâtea gânduri negative?  
După ce mi-a citit cartea, mama mi-a spus: Mi-ai descris stările de atunci mai bine decât aș fi putut eu să o fac. Mi-am dat seama cât de rău am fost și cât de mult am evoluat. Ralule, gândurile te pot băga-n pământ, dar te pot trimite și foarte sus. Tu trebuie să fii sus”. 


If I can see it, then I will believe it.
No, no, no. If you can believe it, then you will see it.