miercuri, 17 decembrie 2014

Anul "pierdut"

Depresia post-admiteri nu e dată de extazul celor din jur, care au luat examenul și care își stăpânesc cu greu bucuria în fața ta, că tu...nah, n-ai luat. 
Aia e doar o dezamăgire care te sâcâie o săptămână sau două și care trece când nu te aștepți.
Momentul în care chiar te lovește faptul că "pierzi" un an e când începi să rămâi fără prieteni șomeri. Nu că le-ai dori să rămână fără slujbe până iei și tu examenul, Doamne ferește! Ideal ar fi să lucrezi și tu și să începi să le spui altora "hei, bucură-te de anul ăsta liber, e o binecuvântare, mi-aș dori să pot să stau și eu un an degeaba...ăăă...adică nu degeaba, înțelegi tu".

Așa că nu mi-e greu să-i înțeleg pe cei care își caută ceva de făcut, cu riscul de a găsi și de a se abate de la planul inițial (învățat tot anul -> mers super-pregătit la examen -> promovat fără probleme). Unii pur și simplu nu suportă ideea de a petrece un an în bibliotecă, ori sunt nevoiți să lucreze pentru că...nevoie de bani. 

- Raluca, te-ai hotărât când vii acasă?
- Să văd dacă mă mai sună ăia la care am aplicat zilele trecute. Poate mă cheamă la interviu până la sfârșitul săptămânii.
- De ce vrei să te angajezi?
- ...
- Ar fi mai simplu pentru tine pe termen lung să înveți acum și să te descurci momentan cu banii pe care ți-i dăm noi.
- ...

- Apucă-te serios de învățat, că uite cum trec zilele, săptămânile, lunile . Renunță deocamdată la ideea asta de a te angaja și de a scrie cărți. O să ai timp și pentru asta mai târziu.

O să mai am? Uite cum trec zilele, săptămânile, lunile...Nu cred că o să vreau să mai scriu la 30 de ani o carte despre studenție. Prefer ca la 30 de ani să-mi fie rușine cu cartea aia pe care am scris-o când aveam 20 și un pic de ani și eram naivă...spuse naiva.

luni, 15 decembrie 2014

The Judge

Ieri am văzut filmul The Judge împreuna cu patru colege de facultate. Da, previzibil: studentele de la Drept care merg să vadă un film numit The Judge. Sau, la fel de puțin surprinzător: femei care merg să vadă un film cu Robert Downey Jr. fără să se uite la trailer înainte.
Povestea pe scurtavocatul de succes din Chicago, Hank Palmer (Downey Jr.), care a jurat să nu se mai întoarcă niciodată în orașul său natal din Indiana, e obligat să revină acasă din cauza morții mamei sale. Rămâne mai mult decât și-ar dori în locul de care fugise, atunci când tatăl său, judecătorul, e arestat. În căutarea adevărului, relația lui Hank cu tatăl său (Duvall) - un respectat judecător, cu cei doi frați, dar și cu iubita din adolescență (Farmiga) suferă transformări.
Eu nu știam nimic despre film când am intrat în cinematograf, așa că am fost vulnerabilă chiar și în fața clișeelor. Tema relațiilor de familie deteriorate, combinată cu adevărul că suferința apropie oamenii, are șanse mari să-ți umezească ochii. Sunt câteva scene impresionante, dar și momente în care zâmbești și dai ochii peste cap, spunându-ți "mda, eram sigur". Asta nu te împiedică totuși să te ridici mulțumit de pe scaun la final și să-l suni pe taică-tu, să vezi ce mai face. Că el îți răspunde repezit și nu pare că apreciază gestul, asta e partea a doua. 
Eu vă recomand filmul.